Journal du' Liuborad

 Îmi pare rău că încă te mai port prin gânduri. Din păcate, nu a apărut nimeni în fața mea care să acopere marea de iubire ce ți-o purtam. Nu a apărut nimeni care să mă facă măcar puțin să simt, iar acum, de aproape un an, nu am mai simțit nicio atingere, niciun sărut, nicio mângâiere sau trecerea unui fir de deget prin păr. Nu am mai simțit nici șoapte măcar și m-am închis în mine; sunt un scut imens, doar ca să nu las pe nimeni nici măcar să se apropie. Și știu că și tu, câteodată, te mai gândești la mine. Te visez atunci când o faci. Te visez cum vii și-mi povestești, ca odinioară, cum e viața ta de zi cu zi: ce ai mai visat, ce ai mai scris în cartea pe care doreai s-o publici, ce creioane ți-ai mai cumpărat pentru schițele din blocul de desen. Eu, printre toate rândurile astea, rămân înmărmurit de frumusețea zâmbetului tău și doar îți ascult vocea care cândva îmi mângâia sufletul. Mai sorb câte o gură de vin și îmi adâncesc visul, punând trăiri intense la baza acestuia. Sunt î...

 Știi ce e ciudat? Că ai fost acolo când nu aveam nevoie de tine. Am profitat amândoi, oarecum, de nesiguranțele noastre și ne-am lăsat să simțim. Problema era că eu nu eram deloc disponibil, emoțional vorbind, însă pentru tine nu era nicio problemă. Tu doar voiai un bărbat care să se comporte cu tine într-un mod cinstit. Am avut impresia că ai tras de mine, poate ca să fim mai mult decât nopți petrecute împreună, însă eu, fricos, nu știam cum să mă eschivez mai repede. Au trecut lunile, am început anul la braț, ne-am mai văzut după câteva luni, iar tu, de multe ori, îmi spuneai că atunci când simți ceva serios, ai tendința de a fugi. Eu m-am oprit din a vorbi cu altele, în ideea de a mă pregăti psihic să mă dedic ție. Și chiar am sperat că și tu te îndrepți spre același obiectiv. Însă, din păcate, tot ce credeam eu era doar ficțiune. Gândurile noastre se pare că erau paralele, iar eu, pregătit în cele din urmă să mă dedic unei relații, am făcut douăzeci de pași înapoi după ultima ...

 Citeam acum ultimul text pe care îl avem în notițe și mi-am amintit că mai jos, cum scrolez printre ele, mai am multe texte pe care nu le voi mai posta niciodată aici. Lumea mă întreabă cum sunt și, de fiecare dată ca să pot răspunde, îmi pun masca cu zâmbetul lucid și le spun că sunt bine. Mereu sunt bine. Mi-am tatuat acest răspuns și, chiar și atunci când nu sunt, altceva nu mai știu să spun. Mă întreabă lumea cum am reușit să nu îi dau niciun mesaj, dar ei nu știu câte cuvinte au rămas așternute în textele ce i le scriam în fiecare seară. Întrebări peste întrebări, dar răspunsuri care nu vor fi aflate niciodată. La fel cum propozițiile mele pline de mânie și ură s-au transformat, treptat, în gânduri de iertare și rugăciuni. Mă întreabă lumea de unde am atâta energie să merg, să călătoresc, să descopăr mereu lucruri noi. Dar eu simt că doar îmi hrănesc un gol interior. Și, cu cât încerc mai mult să-l astup, cu atât se adâncește și mai tare, cu fiecare acțiune a mea. Nu știu und...

 Am luat-o pe drumul greșit. Am crezut că iubirea e precum în povești, am crezut în sufletul pereche, mai ales când ochii ei, pe care îi iubeam, își înrădăcinau aceste cuvinte în sufletul meu. Acum, acolo e doar o gaură mare, a copacului ce a crescut atâția ani, a înflorit de multe ori, dar a fost smuls cu brutalitate atunci când ființa pe care mi-o proiectam în viitor ca eterna iubire mi-a întors spatele. Ani la rând m-am întrebat – și încă o mai fac – încotro ma intrept cu viața mea, ce rost să-i mai dau, unde să-mi mai plimb trupul și ce amintiri să mai creez. E atât de vag tot sentimentul ăsta, iar multe dintre acțiunile pe care le fac au ca scop doar umplerea timpului. Cum se mai simte iubirea? Pielea de găină? Un orgasm? Cum se mai simte o îmbrățișare după o zi groaznică de muncă, sau pielea arsă de soare, un sân, ori un sărut după ce își bea cafeaua dimineața? Cum se mai aude un „te iubesc” sau „ai grijă de tine, te aștept acasă”, „ce vrei de la magazin?” sau „mi-e dor de ti...

Mereu am zis că sunt soare. Îmi place să cred asta, îmi place când văd lumea zâmbind în jurul meu și trăiesc starea de confort. Ador asta. Și din această idee, plus culoarea părului meu, îmi place să cred că pot transmite energie solară către sufletul celor ce-mi sunt alături. M-am ghidat mereu să-mi țin aproape planete – femei complexe, mature – cărora să le adaug lumină în priviri, să le încălzesc, să le protejez. Însă, în ultima perioadă, am început să vorbesc cu Luna. Trăim în aceeași galaxie, dar orbităm în direcții diferite. Ne întâlnim rar, și atunci când o facem, mă eclipsează din toate punctele de vedere și lasă o umbră stelară peste ochii mei. Cum poate avea tenul tău culoarea apusului de soare, iar lumina mea să ți se așterne atât de bine pe piele? Cum pot ochii tăi să fie atât de luminoși, încât să creeze poteci sufletului meu, pentru ca el să-și regăsească calea corectă după rătăcire? Și vocea ta, ce influențează mareele prin gravitația ce o emani, să îmi creeze fluxuri și...

 În drumul acesta al meu de regenerare și conservare a sufletului și inimii mele, uit lucrurile de bază. Mă transform ușor într-un robot, un robot fricos care nu mai știe să relaționeze cu femeile, mai ales. Îmbrățișări stângace, ce dau impresia că sentimentul pe care-l poart nu este reciproc, un sărut rece sau o ținere de mână temătoare. E un cutremur prin vene, pe care nu-l pot controla îndeajuns de bine, încât să-mi scot tandrețea din mușchi. Sunt rigid, fiindcă mi-e teamă să mă comport ca vechiul eu. Nu mai știu să exteriorizez tot ce capul meu gândește, tot ce sufletul meu simte. Cuvintele îmi curg printre buze, însă vocea îmi e mută. Nu! Eu nu sunt așa. Nu te grăbi să mă judeci după o îmbrățișare, nu mă judeca după un sărut timid sau, pur și simplu, după o privire mai ciudată. Deși am vârsta pe care o am, în mine zace un copil abandonat, un copil ce-și caută fărâme de speranță și gust de iubire în fiecare cuvânt rostit, un copil care vrea să simtă din nou dragostea. Sunt înar...

Am atât de multe idei: întortocheate, împrăștiate, încurcate. Atât de multe gânduri, fiecare în conflict cu celelalte. Sunt total nemulțumit de risipa asta de timp pe care o fac și, totuși, nu mișc un deget pentru a schimba ceva. Nu știu dacă e lașitate, frică sau altceva — ce dracu o fi — însă ard zilele ca pe niște chibrituri. Mă uit în jur și analizez, câteodată mă și compar, iar undeva, în adâncul meu, simt că viața și-a bătut joc de mine pe alocuri. Cu siguranță și deciziile mele au influențat lucrul ăsta — naivitatea mea de a crede că oamenii sunt buni și că atunci când iubesc, iubesc pentru totdeauna, luptând pentru ce au mai ales în momentele în care se simt trași în jos de propriile orgolii. Știi ce e de râs? Deși am trăit asta pe propria piele, nu am renunțat la ideea asta și o susțin în continuare, cu speranța că, poate, dacă nu o voi mai trăi eu vreodată, o voi vedea măcar prin ochii altor îndrăgostiți care nu renunță la lupta pentru dragostea lor. Eu am tras cât am putut d...