Zâmbet lucid

 Citeam acum ultimul text pe care îl avem în notițe și mi-am amintit că mai jos, cum scrolez printre ele, mai am multe texte pe care nu le voi mai posta niciodată aici. Lumea mă întreabă cum sunt și, de fiecare dată ca să pot răspunde, îmi pun masca cu zâmbetul lucid și le spun că sunt bine. Mereu sunt bine. Mi-am tatuat acest răspuns și, chiar și atunci când nu sunt, altceva nu mai știu să spun.

Mă întreabă lumea cum am reușit să nu îi dau niciun mesaj, dar ei nu știu câte cuvinte au rămas așternute în textele ce i le scriam în fiecare seară. Întrebări peste întrebări, dar răspunsuri care nu vor fi aflate niciodată. La fel cum propozițiile mele pline de mânie și ură s-au transformat, treptat, în gânduri de iertare și rugăciuni.

Mă întreabă lumea de unde am atâta energie să merg, să călătoresc, să descopăr mereu lucruri noi. Dar eu simt că doar îmi hrănesc un gol interior. Și, cu cât încerc mai mult să-l astup, cu atât se adâncește și mai tare, cu fiecare acțiune a mea. Nu știu unde mă îndrept, iar singurătatea mi-a cuprins obiceiurile. Mi-am pus cearceafuri peste inimă și suflet, așa cum acoperi obiectele dintr-o casă părăsită.

Sunt un ruginit care nu mai speră să-și întâlnească vreodată fata cu ochii cenușii, cea care să-l salveze din labirintul acestei vieți. Simt că sufletul pereche m-a părăsit odată cu intrarea mea în această stare: de a nu mai lăsa niciun minut liber, de a-mi programa fiecare secundă și de a nu permite nimănui să pătrundă în viața mea.

Am un moment de slăbiciune acum. Am făcut un pas în spate din toate conversațiile pe care le am și îmi dau seama de dezinteresul celor din jur. Nu pot decât să ridic din nou privirea și să trag și mai mult de mine. Iar pentru tine, cel sau cea care citești prostiile mele pe aici, îmi pun din nou masca cu zâmbet lucid și îți spun: sunt bine.