14 Noiembrie.

  Astăzi e ziua ta. Mi-aș fi dorit să-ți spun „La mulți ani” din postura de soț, iubit sau măcar prieten. Din păcate, îți voi ura sănătate și fericire doar din postura unui necunoscut cunoscut. Mi-aș fi dorit să te scot din nou la cină în oraș, să ne recunoaștem după priviri, să-ți fac poza drăguță pe care s-o postezi și apoi să te plângi de anii împliniți.

Gândurile, după aproape un an, mai poposesc asupra mea, iar eu, cu un măturoi imens, mă chinui să le alung.

Prin ce vise își mai joacă povestea noastră rolul? Pe ce scene doi actori se iubesc, se alintă și își spun cuvinte frumoase, așa cum o făceam noi? Ce actori își proiectează realizările noastre, visele noastre? Am rămas doar urma a două stele căzătoare care s-au iubit.

Ce pot să mai spun? Credeam de multe ori că eu îți sunt fericirea sau, cel puțin, luptam din răsputeri să ți-o aduc. Credeam că eu îți sunt mângâierea care, seara, îți cuprinde stările de oboseală și ți le absoarbe ca un burete. Ce-ți mai sunt eu acum? Un gând în adierea amintirilor ce-au fost, ce mă mai cuprinde câteodată în serile târzii.

Te mai confund, când sufletul altei femei poposește prin cearșafurile noastre. Țin ochii închiși și te mai regăsesc printre fragmente. Mai apuc câte puțin să te iubesc, cu pasiune și sălbăticie în același timp, însă mă trezesc repede când nu-ți mai simt mirosul. Mă ia frica, gândindu-mă că nu voi mai putea simți nimic, iar ea, sufletul rătăcit ce dorește să-mi salveze liniștea, va pierde timp prețios în încercarea ei eșuată de a-și vărsa iubirea prin venele mele.

În încheiere, vreau doar să știi că încă te regăsești în rugăciunile mele. Sper să fii fericită și îți mulțumesc, fată cu ochii cenușii, cea care mi-ai salvat sufletul, dar mi l-ai și furat în același timp.