Zâmbet lucid
Citeam acum ultimul text pe care îl avem în notițe și mi-am amintit că mai jos, cum scrolez printre ele, mai am multe texte pe care nu le voi mai posta niciodată aici. Lumea mă întreabă cum sunt și, de fiecare dată ca să pot răspunde, îmi pun masca cu zâmbetul lucid și le spun că sunt bine. Mereu sunt bine. Mi-am tatuat acest răspuns și, chiar și atunci când nu sunt, altceva nu mai știu să spun. Mă întreabă lumea cum am reușit să nu îi dau niciun mesaj, dar ei nu știu câte cuvinte au rămas așternute în textele ce i le scriam în fiecare seară. Întrebări peste întrebări, dar răspunsuri care nu vor fi aflate niciodată. La fel cum propozițiile mele pline de mânie și ură s-au transformat, treptat, în gânduri de iertare și rugăciuni. Mă întreabă lumea de unde am atâta energie să merg, să călătoresc, să descopăr mereu lucruri noi. Dar eu simt că doar îmi hrănesc un gol interior. Și, cu cât încerc mai mult să-l astup, cu atât se adâncește și mai tare, cu fiecare acțiune a mea. Nu știu und...