Journal du' Liuborad

Mereu am zis că sunt soare. Îmi place să cred asta, îmi place când văd lumea zâmbind în jurul meu și trăiesc starea de confort. Ador asta. Și din această idee, plus culoarea părului meu, îmi place să cred că pot transmite energie solară către sufletul celor ce-mi sunt alături. M-am ghidat mereu să-mi țin aproape planete – femei complexe, mature – cărora să le adaug lumină în priviri, să le încălzesc, să le protejez. Însă, în ultima perioadă, am început să vorbesc cu Luna. Trăim în aceeași galaxie, dar orbităm în direcții diferite. Ne întâlnim rar, și atunci când o facem, mă eclipsează din toate punctele de vedere și lasă o umbră stelară peste ochii mei. Cum poate avea tenul tău culoarea apusului de soare, iar lumina mea să ți se așterne atât de bine pe piele? Cum pot ochii tăi să fie atât de luminoși, încât să creeze poteci sufletului meu, pentru ca el să-și regăsească calea corectă după rătăcire? Și vocea ta, ce influențează mareele prin gravitația ce o emani, să îmi creeze fluxuri și...

 În drumul acesta al meu de regenerare și conservare a sufletului și inimii mele, uit lucrurile de bază. Mă transform ușor într-un robot, un robot fricos care nu mai știe să relaționeze cu femeile, mai ales. Îmbrățișări stângace, ce dau impresia că sentimentul pe care-l poart nu este reciproc, un sărut rece sau o ținere de mână temătoare. E un cutremur prin vene, pe care nu-l pot controla îndeajuns de bine, încât să-mi scot tandrețea din mușchi. Sunt rigid, fiindcă mi-e teamă să mă comport ca vechiul eu. Nu mai știu să exteriorizez tot ce capul meu gândește, tot ce sufletul meu simte. Cuvintele îmi curg printre buze, însă vocea îmi e mută. Nu! Eu nu sunt așa. Nu te grăbi să mă judeci după o îmbrățișare, nu mă judeca după un sărut timid sau, pur și simplu, după o privire mai ciudată. Deși am vârsta pe care o am, în mine zace un copil abandonat, un copil ce-și caută fărâme de speranță și gust de iubire în fiecare cuvânt rostit, un copil care vrea să simtă din nou dragostea. Sunt înar...