Journal du' Liuborad

Iubirea aia de copil. Iubirea adevarata, fara prejudicii in care un sarut era un sarut. Il simteai, ti se facea pielea de gaina si nu aveai fruturasi in stomac, ci un intreg ecosistem. Acel sarut de simteai cum inima iti bate in gat de abia poti respira. Acele atingeri timide ce iti cutreieram coloane. Soapta sincera la ureche a unui "Te iubesc!" cald. Mana ta sumbra pe pieptul meu, sau gustul firelor de par in diminetile tarzii. Rasul copios dus pana la lacrimi, a unui gadilit copilaresc, sau de palma dupa o cearta rece. Vocea ragusita dupa o noapte lunga, sau maraitul dulce Ochii pe jumatate adormiti, dar mereu atenti la zambetul tau. Un zambet de buna dimineata, sau micul dejun preparat cu multa dragoste. Tocul tau rupt, sau perechea de slapi, plangandu-te mereu ca iti fac rana. Smiorcait. Lacrimi. Suparari. Impacari. Tineri de mana. Rasarit.

De ceva timp, gandurile imi sunt imprastiate. Am lasat iubirea intr-un loc intunecat, de unde sa o privesc cu nonsalanta. Am lasat-o cazand ca un copil pedespit dupa ce sparge toate farfuriile frumos aranjate de mama lui in bucatariea aproaspat vopsita. Da, mi-a spart fiecare bucatica din inima, sfasiat fiecare particica din suflet, furat fiecare gand. Am devenit inconstient din acest punct de vedere. A! Si sa nu crezi ca te-am uitat. Nu, nu am lasat prada uitarii nici un moment petrecut cu tine. Prima intalnire, prima mangaiere, primul sarut, prima noapte, prima cearta, prima despartire, prima impacare, dupa care prima data cand am fugit de frica. Imi era frica de mine, de ce nu eram.  Acum, imbratisat de frica, nu am curajul de a-ti cere inapoi sufletul, inima. Nu am demnitatea necesara de a-ti zambi, de a te atinge. Am ramas intr-un impas, din care nu cred ca voi mai avea sansa sa ies. De multe ori ma gandesc, daca candva ma vei mai lasa macar sa te mangai, sa iti fur particulele mi