Impas.

De ceva timp, gandurile imi sunt imprastiate. Am lasat iubirea intr-un loc intunecat, de unde sa o privesc cu nonsalanta. Am lasat-o cazand ca un copil pedespit dupa ce sparge toate farfuriile frumos aranjate de mama lui in bucatariea aproaspat vopsita. Da, mi-a spart fiecare bucatica din inima, sfasiat fiecare particica din suflet, furat fiecare gand. Am devenit inconstient din acest punct de vedere.

A! Si sa nu crezi ca te-am uitat. Nu, nu am lasat prada uitarii nici un moment petrecut cu tine. Prima intalnire, prima mangaiere, primul sarut, prima noapte, prima cearta, prima despartire, prima impacare, dupa care prima data cand am fugit de frica. Imi era frica de mine, de ce nu eram. 

Acum, imbratisat de frica, nu am curajul de a-ti cere inapoi sufletul, inima. Nu am demnitatea necesara de a-ti zambi, de a te atinge. Am ramas intr-un impas, din care nu cred ca voi mai avea sansa sa ies. De multe ori ma gandesc, daca candva ma vei mai lasa macar sa te mangai, sa iti fur particulele mici din mine, sau sa te sarut. Ma gandesc daca ma vei mai lasa sa te ating, sa te strang in brate, sau cel putin sa iti privesc ochii. 

Din nefericire, am sa zac in acea balta a oamenilor ce codusi de orgolii isi parasesc jumatatiile, ajungand sa cerseasca dragoste de la persoane ca nu ii inteleg, persoane ce nu ii vor intelege niciodata, deoarece in ochii lui va reflecta fata ce candva ii era jumatate.