Sa discutam.

 Am vrut sa te sun. Sa te invit la un pahar de vin și sa discutam ca pe vremuri. Sa ne așezăm în casa noastră, sa ne facem comozi pe pernuțele noi ale scaunelor din balcon, sa aprindem doua lumânări și sa desfacem o sticla de vin, rosu. Sa discutam despre tot, despre noi, despre cum am mai trăit în ultima perioada, despre tine, despre mine. Sa ne povestim cum e viata fără noi, cum îți e cu noul iubit, dacă te tratează frumos, sau niște detalii mai picante, dacă e bun la pat și dacă te satisface. Sa discutam despre mine, despre procesul meu de a te desprinde de pe pereții inimii și de faptul ca în acest moment nu știu unde ma aflu și as avea nevoie de sfaturile tale, de incurajarile tale. Sa discutam despre sufletele noastre care se mai întâlnesc pe furis arunci când dormim, care-ti mângâie ușor prin vise bratele cum o făceam și eu cândva. Sa discutam despre adaptare, despre jobul tău, căci eu încă plutesc prin prostia mea. Sa discutam orice, despre noi, despre viata pana la conversațiile noastre despre univers, planete și ce va fi după moarte. 

E ciudat să stai de vorba singur. Te așezi pe o banca și începi sa-ți scrii gândurile, sa meditezi sa te asculți pe tine. Problema e ca atunci când îți ceri singur un sfat acesta e mereu pus de subconștient la îndoială. Oare e bine, oare nu e bine, trebuie sa fie bine, insa ai nevoie se o confirmare. Confirmarea e ceea ce mie îmi lipsește. Îmi lipsea sfatul de care aveam nevoie sa împing motorul motivațional. De el aveam nevoie sa ma pornesc și sa cred ca totul va fi bine.