Te visez când o faci.

 Îmi pare rău că încă te mai port prin gânduri. Din păcate, nu a apărut nimeni în fața mea care să acopere marea de iubire ce ți-o purtam. Nu a apărut nimeni care să mă facă măcar puțin să simt, iar acum, de aproape un an, nu am mai simțit nicio atingere, niciun sărut, nicio mângâiere sau trecerea unui fir de deget prin păr. Nu am mai simțit nici șoapte măcar și m-am închis în mine; sunt un scut imens, doar ca să nu las pe nimeni nici măcar să se apropie.

Și știu că și tu, câteodată, te mai gândești la mine. Te visez atunci când o faci. Te visez cum vii și-mi povestești, ca odinioară, cum e viața ta de zi cu zi: ce ai mai visat, ce ai mai scris în cartea pe care doreai s-o publici, ce creioane ți-ai mai cumpărat pentru schițele din blocul de desen. Eu, printre toate rândurile astea, rămân înmărmurit de frumusețea zâmbetului tău și doar îți ascult vocea care cândva îmi mângâia sufletul. Mai sorb câte o gură de vin și îmi adâncesc visul, punând trăiri intense la baza acestuia. Sunt încă mirat de aura copilului din tine, care îmi povestește stări ce probabil nu au fost niciodată trăite, iar eu, pierdut prin roata timpului ce se învârte cu o viteză căreia nu îi mai pot face față… Aș fi vrut și eu să-ți vorbesc în acele vise, însă masca de dur, plină de durere, pe care mi-am pus-o îmi încleștează buzele, iar inima îngheață, urlă, doar ca să o mai poți simți încă o dată.

Știu că te mai gândești la mine câteodată… te visez când o faci.