Journal du' Liuborad

Mereu am zis că sunt soare. Îmi place să cred asta, îmi place când văd lumea zâmbind în jurul meu și trăiesc starea de confort. Ador asta. Și din această idee, plus culoarea părului meu, îmi place să cred că pot transmite energie solară către sufletul celor ce-mi sunt alături. M-am ghidat mereu să-mi țin aproape planete – femei complexe, mature – cărora să le adaug lumină în priviri, să le încălzesc, să le protejez. Însă, în ultima perioadă, am început să vorbesc cu Luna. Trăim în aceeași galaxie, dar orbităm în direcții diferite. Ne întâlnim rar, și atunci când o facem, mă eclipsează din toate punctele de vedere și lasă o umbră stelară peste ochii mei. Cum poate avea tenul tău culoarea apusului de soare, iar lumina mea să ți se așterne atât de bine pe piele? Cum pot ochii tăi să fie atât de luminoși, încât să creeze poteci sufletului meu, pentru ca el să-și regăsească calea corectă după rătăcire? Și vocea ta, ce influențează mareele prin gravitația ce o emani, să îmi creeze fluxuri și...

 În drumul acesta al meu de regenerare și conservare a sufletului și inimii mele, uit lucrurile de bază. Mă transform ușor într-un robot, un robot fricos care nu mai știe să relaționeze cu femeile, mai ales. Îmbrățișări stângace, ce dau impresia că sentimentul pe care-l poart nu este reciproc, un sărut rece sau o ținere de mână temătoare. E un cutremur prin vene, pe care nu-l pot controla îndeajuns de bine, încât să-mi scot tandrețea din mușchi. Sunt rigid, fiindcă mi-e teamă să mă comport ca vechiul eu. Nu mai știu să exteriorizez tot ce capul meu gândește, tot ce sufletul meu simte. Cuvintele îmi curg printre buze, însă vocea îmi e mută. Nu! Eu nu sunt așa. Nu te grăbi să mă judeci după o îmbrățișare, nu mă judeca după un sărut timid sau, pur și simplu, după o privire mai ciudată. Deși am vârsta pe care o am, în mine zace un copil abandonat, un copil ce-și caută fărâme de speranță și gust de iubire în fiecare cuvânt rostit, un copil care vrea să simtă din nou dragostea. Sunt înar...

Am atât de multe idei: întortocheate, împrăștiate, încurcate. Atât de multe gânduri, fiecare în conflict cu celelalte. Sunt total nemulțumit de risipa asta de timp pe care o fac și, totuși, nu mișc un deget pentru a schimba ceva. Nu știu dacă e lașitate, frică sau altceva — ce dracu o fi — însă ard zilele ca pe niște chibrituri. Mă uit în jur și analizez, câteodată mă și compar, iar undeva, în adâncul meu, simt că viața și-a bătut joc de mine pe alocuri. Cu siguranță și deciziile mele au influențat lucrul ăsta — naivitatea mea de a crede că oamenii sunt buni și că atunci când iubesc, iubesc pentru totdeauna, luptând pentru ce au mai ales în momentele în care se simt trași în jos de propriile orgolii. Știi ce e de râs? Deși am trăit asta pe propria piele, nu am renunțat la ideea asta și o susțin în continuare, cu speranța că, poate, dacă nu o voi mai trăi eu vreodată, o voi vedea măcar prin ochii altor îndrăgostiți care nu renunță la lupta pentru dragostea lor. Eu am tras cât am putut d...

Ai terminat munca și te îndrepți spre casă. Te gândești cu teroare la cum a mai trecut o zi și simți cum timpul ți se scurge neverosimil, fără să poți face ceva, doar să-l mai încetinești. Aceeași alee, aceleași flori, același gard ruginit și banca galbenă. Scoți cheile de la apartament, pregătești tagul de la interfon și, îngândurat, te întrebi ce o să mai mănânci azi și ce vei face cu timpul rămas din acea zi. Verifici poșta, îndrepți covorul de la intrare, urci două trepte, citești contorul de gaz, după care introduci cheia în ușă. Observi că e încuiată doar o dată. Intri, iar o lumină caldă și mirosul de mâncare proaspăt gătită te acaparează. Te uiți în stânga și, în bucătărie, cu părul strâns și un zâmbet blând, îți spune: — Bună! În sufragerie, motanul așteaptă cuminte rândul la porția de iubire, iar din capătul apartamentului se aud pași și o fericire imensă se îndreaptă spre tine cu glasul său cristalin: — Tati! Tati! Te înseninezi la față, o apuci și o ridici la piept, îi săru...

 A fi sau a nu fi un om care vrea binele altora mai presus de binele lui? În încercarea mea de a fi un om bun, am fost adesea luat de prost. Și totuși, nu mă pot abține. Vreau în continuare să împrăștii fericire și zâmbete, să pun oamenii din jurul meu mereu pe primul loc. Mi-am spus de multe ori că ar fi mai bine să fiu mai egoist, să joc eu rolul soarelui în tot ecosistemul din care fac parte. Cu toate acestea, mă bucur mai mult când văd răsăritul unui zâmbet pe chipul cuiva, când observ cum i se ridică încrederea și cum i se deschid aripi pentru a deveni o versiune mai bună a sa. De multe ori, am încercat să construiesc trepte pentru ca cineva să se poată folosi de ele și să ajungă la obiectivele pe care și le-a propus. În relații, sper că am reușit să ofer sprijin, să ajut la creșterea stimei de sine a celorlalți, uneori poate chiar prea mult, făcând o glumă nevinovată. M-am întrebat de multe ori de ce fac asta, de ce dau curs acestor gânduri. Oare e naivitate? Oare încrederea ...

Am băut un pahar de whiskey. Două. Am tot reflectat și mi-am pus nenumărate întrebări, dar am rămas tot fără răspuns. Încotro mă îndrept? În ce direcție vreau să-mi duc viața? Unde vreau să ajung, ce vreau să simt și ce fac cu timpul meu? De ce sunt fricos? Îmi tot repet asta în ultimele săptămâni. De ce nu fac pasul spre ea? De ce nu am curajul să îi spun ce simt, cum mă simt și ce mi-aș dori? Ce aș mai avea de pierdut? Nu e ca și cum am o altă viață de rezervă, aceasta fiind cea de probă, în care să-mi observ greșelile ca mai apoi să nu le mai repet. Și totuși, sunt un fricos. Îmi doresc să o iau de mână, să o strâng de talie și să o îmbrățișez atât de puternic, încât sufletele noastre să se unească. Dar atunci, un gând sec îmi acaparează mintea, iar o întrebare se repetă la nesfârșit: "Crezi că ești destul de bun pentru ea?" În acel moment, moralul meu, deja sfâșiat și plin de cicatricile trecutului, îmi șoptește ușor să mă retrag. Oare aș putea eu să îi aduc fericirea pe ...

 Poate te întrebi ce mai fac. Poate te întrebi cum mai e sufletul meu. Poate te întrebi dacă, în mintea mea, există cineva, dacă am cunoscut pe cineva. Poate te întrebi dacă florile tale mai trăiesc, dacă motanul e bine, dacă ușa de la intrare mai scârțâie. Poate te întrebi dacă am pus ceva pe balcon, în locul scaunelor, sau dacă am luat un alt espressor. Poate te întrebi dacă am trecut peste, dacă îmi mai fugi prin vise sau, în iarba deasă, te odihnești prin gândurile mele. Poate te întrebi dacă am mai vopsit mobila din bucătărie sau dacă am schimbat scaunele care începuseră să scoată sunete ciudate. Poate te întrebi dacă am pus farfuria decorativă pe perete sau dacă am schimbat vesela din nou. Poate te întrebi dacă sunt bine, dacă sunt fericit. Poate. Poate te întrebi dacă mai am mașina sau de ce am schimbat numărul de înmatriculare. Dacă sunt mai împăcat cu mine sau cum mă mai simt. Poate te întrebi ce lucrez sau dacă mă descurc cu treburile zilnice. Poate te întrebi dacă chiar ...

 Atâtea melodii de dragoste. Atâtea versuri ce spun povești trăite, pierdute sau visate. Mă gândeam de câteva ori în care dintre ele te regăsești. Mă gândeam dacă inimii tale îi mai tresare vreo bătaie atunci când, poate, vreun vers îți aduce o adiere ușoară a unei amintiri cu mine. Mai ai amintiri cu mine, oare? Sau viclenia gândurilor spre o nouă viață ți le-a furat? Le-a ascuns într-un colț umbrit de furtunile minții tale depresive și le-a etichetat cu „cel mai rău bine pe care un fraier ți l-a făcut”! Ce amintiri urâte, cu ochii tăi strălucind de fericire și zgomotul râsului tău la simplele glume pe care le împărtășeam împreună. Le-ai ascuns în umbra unei idei ce speri că îți va aduce fericirea în viitor! Sper că le-ai pus într-o cameră fără geamuri sau cu draperii dese și negre, pentru a nu pătrunde niciun fel de lumină. Mi-e tare frică să nu dea peste o rază de soare, o fărâmă de lumină, un gând, fiindcă știu că au fost puternice și reale. Să nu le lași la lumină vreodată, că...

Am revenit și pe aici puțin, nu ți-am mai scris de mult. Zilele astea am avut un moment de luciditate mentală, realizând că am intrat într-un cerc fantezist al vieții mele. Nu îmi place deloc cum îmi curge viața în momentul ăsta—rătăcit printre săruturi ocazionale, fără pic de sentimente, și aventuri prin diferite paturi incomode. Aș putea spune că sunt într-o stare iluzorie, care îmi mănâncă zilele fără să le dea vreun sens. Ce sens ar mai putea avea, atunci când un sfert din viața ta conștientă a fost o țeapă ordinară a unui suflet pereche fals? Hm, ce cuvinte mari, rostite la un moment dat de oameni mici. Încerc să-mi găsesc motivația zilnic, o rutină, și în mare parte reușesc să astup golul care îmi lipsește cel mai mult. Muncă, sală, acasă. Se tot repetă acest cerc, adâncind parcă tot mai mult prăpastia dintre suflet și starea robotică în care mă aflu. Există o singură ea , care, ușor-ușor, mai așază câteva paie sub inimă, însă, între jocul ei și teama mea, nu cred că va reuși să ...