reculegere.

Incerc sa-mi dau seama ce inseamna cu adevarat sensul cuvantului "te iubesc" de la sfarsitul fiecarei fraze pe care o rostesc. Cu teama realizez cum gandul fuge cu totul in alta parte decat locul in care ma aflu. Nu traiesc sarutarile, nu simt suflul pe care vreau sa-l fur cand sunt acolo, nu imi reamintesc gustul ultimului sarut, iar fluturii au fost inlocuiti cu un gol imens, un gol finit doar de privirile tale, fata cu ochi caprui si buze fierbinti. Cuvintele ei nu ma duc pe plaja imensa unde noi visam, cuvintele ei nu imi satisfac gandurile, iar vocea ei nu e atat de odihnitoare precum a ta. Mi-e dor de vorbele intelepte cu care ma ameteai, de cuvintele mereu impunatoare asupra caracterului mei si imaginea ta de fata rea. Inghit in sec, ma resemnez si incerc din nou sa zambesc. Gandesc sec la acel "te iubesc" iar gandul imi tremura stiind ca il voi pronunta din nou, fara nici un sens, fara nici o traire, fara nici o vlaga. Gandesc ca vine seara, iar vocea imi va tremura din nou, in momentul cand imi apari in vise, ma imbratisezi ca de fiecare data uitandu-ne la stele, acele stele ce amandoi ramaneam inmurmuriti la privirea lor, calatorind spre culmi ce, desi erau doar idei, erau mai reale decat realitatea. 

Realizez ca ce am nu e neaparat de iubire, nu am nevoie de saruturi nesemnificative, nu am nevoie se seri pline de transpiratie sau zgarieturi facute obsesiv pe spate. Am nevoie de cuvinte ce ma fac sa visez, am nevoie sa zambetul ce ma face sa tresar, am nevoie de mangaierile ce imi fac ochii sa tremure, sau privirile ce la privesc prin ochii tai.