ea.

Ma trezesc mereu la subsolul sufletului meu. Mi-e rece, dar inca ma mai incalzeste culoarea parului tau. Timpul, insa imi cutreiera memoria alungandu-mi vocea ta din timpan si chipul tau bland de pe retina. Nu ti-am mai vorbit, mi-e frica. Mi-e frica si sa te mai simt prin gandurile mele. Ti-ai lasat acea ultima privirea la mine, iar eu trag de ea ca un nebun. Desi simtind ramasitele mirosului din parul tau care au ramas pe papilele mele gustative, dau in racire toate memoriile impregnate cu cerneala ochilor tai.

Ce mi-e dor sa plecam de nebuni, sa ascultam muzica idioata ce ne lega si mai mereu sa-mi transmiti vorbele cu care in reincarcam bateriile cu vise. Tanjesc dupa chipul tau ce vedea orasul luminat de acolo de sus si obrazul ce-ti tremura de frig. Atat de inconstient treceam mereu pe langa sansa de a te saruta, sau de a te strange in brate, doar de teama de a nu te prierde, de a nu te alunga din viata mea. Fraier am fost ca nu ti-am luat palma si sa ti-o fi strans langa a mea, sa ne impletim degetele si sa fugim. Asa ca, acum, lasandu-te mi-ai fugit printre ele, printre degete, alergand speriata de inferioritatea mea de a spune ceea ce gandesc si ceea ce simt. Ma simt mic, acum. Ma simt umil si tanjesc dupa gustul cuvintelor tale. Te privesc de la distananta, iar gandurile mi le trimit mai mereu sa se aseze langa visele tale pentru a fura putin din aroma lor, dupa care ma vor infructa si pe mine cu aroma nebuna a viselor pe altata data ce mi le transmiteai prin viu grai.