Marea

Ma gandeam la cate ganduri au trecut in nestire vaurile astea, precum urmele de talpa ce le lasi in urma. Priveste 2 secunde in deriva, iar cand iti amintesti de ele si te uiti inapoi, nu le mai gasesti.

Ideea e ca noi oamenii ne pierdem de multe ori printre valuri. Stergem, sau ne prefacem ca uitam urmele le ce lasam in spate, mai ales cele pe care l-am facut altor persoane.

De asta mare te curata. Iti aminteste ca orice faci poate deveni uitare, iar valurile te trezesc la viata. Te invata sa tot incepi de la capat, sau sa fugi in locuri unde ele nu vor mai fi atat de prezente astfel incat sa-ti stearga urmele pe care tu le lasi.

In doi e altfel. In doi tindand-o pe ea in brate, urmele picioarelor tale vor fi mult mai evidentiate. Simti ca ai mai multa forta, mai multa inspiratie si in acelasi timp daca te uiti in urma ta, ai sa vezi ca acele amintiri sunt mai rezistenta in calea valurilor. Ai timp sa fugi, sau ai timp sa cladesti castelul de nisip ce mai apoi sa il betonezi. In doi viata e diferita, e mai puternica si mai simpla. E ciudat cand iti faci griji ca cineva sa-si faca griji pentru tine, dar e si mai frumos cand iti faci griji stiind ca la randul tau beneficiezi de aceste ganduri.

Mare te spala si te pedepseste pentru ca nu ai invatat inca sa-ti lasi amprenta pe nisipul ala fierbinte. Te inroseste si furnica, ca mai apoi sa-si faca mila de tine si sa-ti dea o noua piele prin care ea spera sa fii mai bun, mai implinit. As vrea ca ea, marea sa o pot porta cu mine mereu, sa stie ca voi incerca mereu sa fiu mai bun si mai intelegator. Sa fiu mai deschis, mai receptiv, atent si poate putin mai zambaret. E ciudat cum natura te invata sa devii natura, sa devii simplu si sa te lasi purtat de valuri. Iti mai explica si cum sa dai uitarii pasii ce ti-au calcat pe suflet prin exemplul pe care il primesti de la nisipul purtat spre mal.