februarie, ciudat.

Am incercat sa traiesc prin muzica pe care m-ai invatat sa o ascult. Am patat trupuri cu ea, ca mai apoi fiecare sa se stearga si sa plece cat mai departe de mine. Am fost lasat de atatea ori deopate incat am renuntat. Am renuntat la a mai te asculta, de a te mai purta in gand si am inceput sa scriu. Ti-am repetat de sute de ori cat de mult inca te iubesc si cat de nenorocit sunt deoarece inca nu-ti pot debarasa amintirea din gandurile mele.  M-am intrebat de mii de ori daca te mai iubesc , daca iti mai simt cu adevarat sarutul sau daca mai vreau mangaierea mainilor tale. Cred ca acum, prin reabilitarea ce-mi poposeste in minte, incep a se sterge involuntar amintirile ce mi te legau. Se sterg cu durere, pe sub mana sufletului meu. Incep sa cred ca maturizarea imi bate la usa, lasandu-mi creierul stapan in defavoarea inimii. Te astept pentru ultima oara cred, imi tot repeta visele sa o fac in amintirea ta. 

Ma simt deconectat. Privesc in jur si vad cum toti trec pe langa mine de parca nu as mai exista. Ma chinui sa musc cate o vorba din fiecare conversatie. Ma pierd si cu greu ma regasesc din nou prin cuvintele calde a unei alte fete ce doresc ochii mei. M-ai uitat iar. 

De ce cred ca traiesc intr-o lume paralela cu a ta? Sunt nebun sau vinul asta imi da aluzii gresite in legatura cu privirea ce mi-o distribui? As vrea sa auzi ce gandesc. Ai oare urechi pentru mine? Ai oare atentie? Iti port interes, sau si tu te lepezi de mine precum toate celelalte ce mi-au furat suflet si au plecat?  Sun dezamagit si singur si frig imi e poposit deasupra inimii. Suflet inghetat si minte, ce nu mai au curajul sa aprinda alt foc.