post-mortem.

Ma simt obosit. In mine mahneste inca ceva. Un dor nebun de ceva inca se zbate inauntrul meu. Parca rasare in fiecare moment, precum soarele dimineata, dar se stinge dupa fiecare secunda precum un chibrit ars pana la capat. De fiecare data, doare. De fiecare data o lacrima imi curge pe sub obraz, un fir de par cade, o parte din diafragm uita sa mai pompeze sange, ramanand intr-o meditatie continua. Inchid un ochi, atunci cand imi apare in imaginatie. Creierul meu se joaca parca cu mine, redandu-mi numai portrete a persoanelor de care nu-mi amintesc. Incontinuu imi arata orajii, ochii, parul si gropita din barbie a unei fete pe care nu o cunosc. Cateodata alearga prin visele mele, cu o bentita ce ii tine legat parul si intr-o rochie alba cu margarete imprimate, se tine strans de barele unui scranciob vechi, leganandu-se usor. De multe ori incerc sa nu o bag in seama, dar cand ma uit spre ea, ridica usor capul, iar cu ochii albastri ma arunca in oceanul ce il gazduiesc. Ma trezesc repede, tresarind si cu un gust sarat in gura.
Ma pierd prin mine, iar gandurile mi le-am ratacit coplet. Am inceput sa ma confund cu o persoana creata de scocietate, adaptata nevoilor anumitor persoane. Cine sunt eu, de ce inca fac ceea ce nu imi place, sau imi place ceea ce fac? Ma intreb inca pe mine daca ma indrept spre ceea ce mi-am propus. As vrea inca sa mai visez, sa plec de nebun undeva unde sa imi pot scalda picioarele dupa o zi de vara. Afara insa, la fel ca si in mintea mea. Indecis, inca nu stiu exact ce vreau: vara, toamna, iarna? Rece, mi se stinge usor flama din inima, se stinge usor sufletul de copil ce inca trag cu dintii de el. Oare chiar nu simte acel copil din interiorul meu ca inca nu vreau sa ma debarasez de el? Si totusi fuge. Poate agale uneori, dar cu pasi mici ma lasa singur. Si atunci vine ploaia, care va spala toate gandirile, trairile pe care le aveam cu mine copil. M-ai lasat intr-o ceata cumplita, precum si cea de afara. Mi-ai dezorientat trairile, iar mintea nu mai e atat de agila fara tine.
Mi-e dor de tine, cel din mine care ma faceai sa visez ca fata ce o iubeai, intr-o zi se va intoarce si va simti cel putin la fel ca tine. Dor de tine, cel  care visa marea noapte si zi, cel care nu se gandea cat de dificila poate fi o relatie, ci cat de mult poti iubi cand esti intr-una, cel care inca tremura la atingerea coapsei si traia cu adevarat un sarut. De cel care se imbata aproape la fiecare iesire in oras, ca mai apoi ajuns acasa sa dramatizeze orice pas facut in drum spre casa. De cel care, desi nu exista iubire in nimic, avea impresia ca va avea puterea sa o creeze el. Cel care credea cu adevarat ca prietenii iti sunt frati, iar iubirea va invinge mereu cu o naivitate obsedanta. Mi-e dor de mine.