Mă urăsc.

Urăsc să dorm singur. Urăsc să mă duc în fiecare seară și să mă arunc intr-un pat gol fără să am ce săruta de noapte bună sau să strâng în brațe. Urăsc că nu simt miros de păr proaspăt spălat sau de piele ce a stat în soare toată ziua. Urăsc să nu am cui povesti prostiile din capul meu, sau o zi grea la munca. Urăsc să nu am cui spune ofurile mele sau gandurile ce imi poposesc in miez de noapte. Urăsc să mă gandesc că va fi bine și sa mă mint singur ca de fiecare data că sunt puternic, că pot și că poate voi gasi din nou pe cineva care-mi va umple sufletul. Urăsc să mă gândesc mereu că ma lăsat pentru unul mai bun , iar eu am fost doar o rampa de lansare a încrederii ce și-o poartă pe umeri acum. Urăsc să mă gândesc că nu mai sunt bun de nimic și că am greșit de am fost prea iubitor. Mă urăsc că am fost prea protectiv, prea îngrijorat de binele ei și mai puțin de al meu. Urăsc că trebuie să alerg, să urc munți, să fug de gânduri și să scriu asta, în loc sa ma bucur de toate astea făcându-le cu alt scop. Mă urăsc pe mine, pentru ca sunt laș, fricos și nu pot trece încă peste cicatricile ce-mi sunt pe suflet. Mă urăsc pentru ca nu pot dormi la ora asta, iar sticla aia de vin ce tocmai am terminat-o ma urăște fiindcă ea nu va mai exista. Și ea si-a pierdut rolul, iar tot conținutul ei trece prin stomacul meu, filtrand tot ce a mai rămas bun din ea. Ma urasc fiindca cateodata am impresia ca am uitat sa fiu bărbat. Nu stiu de ce, dar ma urasc, deși nu știu cât merit din toată ura asta.