Probabil

 Mai ții undeva prin subconștientul tău amintirile cu noi? Le mai răsfoiești cateodata, sau m-ai dat uitării complet? Cum te simti acum, la aproape un an de cât ai decis ca viata ta va fi mai bună fără mine? Probabil... nu probabil, ci sigur cred ca ai avut și tu momente mai grele. Nu știu dacă ai simtit ca mi-am trimis sufletul, in acele clipe, sa-ti fie aproape, sa te vegheze și a stat pana acum de curând. A început ușor, ușor, sa mai revină și la mine. A început sa ma caute, mai ales atunci când am fost plecat în zone foarte indepartate. Însă eu nu știu cum sa ma mai comport cu el și încă îl mai trimit către tine sa te privească. Cine știe cât timp va mai avea, cine știe cât timp va mai putea sa-ti asculte suflarea, sau bătăile inimii atunci cand dormi. Știe doar ca te-a simțit când în patul altuia te-ai pierdut, știe ca buzele altuia ai sărutat și zâmbetul l-ai vândut pentru a vedea chipul altuia fericit. 

Dar amintirile cu noi? Marea, răsăritul, munții pe care i-am cutreierat împreună? Îți mai amintești ceva din tot ce am trăit, sau ca și mine l-ai ascuns într-o parte a inimii rătăcită și plina de praf? M-am tot rugat lunile astea sa-ti găsești împlinirea, fericirea, dar ma mai uit la pozele tale și simt ca lipsește o scânteie din zâmbetul tău. Sper și îmi doresc sa ma înșel, sper sa nu te cunosc atat de bine și sa-mi minți frumos gandurile ca nu mimezi fericirea.

Nici nu știu acum ce sa-ti mai spun, e târziu iar eu am rămas la fel cum ma știai. Pe interior naiv, cu încrederea ca putem trece peste orice împreună, cu iubirea nemărginită în suflet și cu speranța că totul va fi bine. Pe exterior insa, ma simt înșelat, fără încredere în mine și descumpănit.