Acel eu de langa mine.

Imi spunea ca alta femeie nu va mai putea iubi. E ratacit intr-o alta viata in care nu se simte motivat si ar vrea sa plece. Ar vrea sa lase totul in urma, sa o ia de la capat. Imi spunea ca abia dupa ani si-a dat seama ca, poate aceea fata care ii era destinata lui, a trecut ca o adiere pe langa el. A fost vantul ce il purta de pe un nor pe altul, ploaia calda ce il trezea in diminetile secetoase, sau fulgerul ce il resurscita cand avea mintea incuiata. Si-a dat tarziu ca poate a dat cu piciorul la singura iubire adevarata pe care a simtit-o in viata lui. Si-a dat seama ca a fost momit de ganduri ce duceau la o tenta de mandrie barbateasca si ca a gresit cand a plecat de langa ea. Dar totusi se trezeste cu gostul buzelor ei, mirosul rimelului, iar din cand in cand are impresia ca in gura simte cate un fir de par lung, ondulat, roscat.

Nu inceteaza si ma dispera povestile pe care mi le nareaza despre momentele pe care le-au petrecut impreuna. Prima intalnire, geaca neagra de piele, acei pantaloni mulati, ruj rosu strident si cizmele cu toc. Era vopsita, negru si purta o pereche ce cercei ce atarnau aproape de umar. Pe dedesubt purta un plover albastru. Acel plover albastru cu anchior, de era preferatul lui...