O floare.

Stii ce e urat? Ca ajungi sa iti placa o persoana pe care o considerai prea imatura pentru tine, acea persoana pe care acum mult, mult timp am refuzat-o de atatea ori, iar cand poate vroiam sa fiu cu ea am lasat-o balta. Nu am constientizat sufletul ei de copil, curat ca o lacrima, chipul ei nepatat inca de sangele machiajelor sau a fondului de ten. Atunci eram mici, si eu si ea, inconstient de lucrurile pe care le faceam, am ales o alta cale. O cale nedreapta, am realizat pe parcursul timpului. Dar timpul trece, a trecut peste amandoi. Eu acelasi dobitoc, ea? Crestea, ca o floare, se facea din ce in ce mai frumoasa, mai desteapta, matura. Eu nu puteam face altceva decat sa o privesc. Ma uitam si cu ciuda o vedeam cum am pierdut printre degete un copil simplu, timid, sincer. Ma gandesc ca poate in cacatul asta de viata pe care o duc, ea putea fi soarele. Ea putea fi copilaria din inima mea, zambetul dintr-o dimineata ploioasa.

Acum ma uit la ea si realizez ca e persoana care, fara voia ei ma incarca cu energie. Ma inebuneste cu zambetul de copil inocent si imi sfideaza imaginatia cu firele ei de par purtate de vant..