Acum?

Voi mai credeti in visele voastre? Mai crede cineva in visul din copilarie? Cand ne faceam planul de zbor spre o viata de adult in care nu existau furtuni sau suferinte? Mai crezi in tine, in copilul ce era candva, cand care te rugai de mama sa iti cumpere si tie o minge cu care sa te poti juca, iar tu dupa primul sut o spargeai in trandafirii din fata casei? Apoi erai fugarit prin curte si din cauza mingii, care noua fiind ai distrus-o dintr-o clipire si din cauza trandafirilor de care bunica avea grija fiindca i-ai rupt. Tu mai crezi in copilul ala ce pleca pe dealul intins in cautare de fragi si venea acasa ros in jurul gurii si plini de tepi intrati sub piele. Mai crezi in copilul ce juca fotbal in curtea bisericii, pana venea preoteasa de ne alunga? Aceeasi curte in care ascunselea si intalnirile cu fetele de peste pod ne duce dorul acum...Mai crezi in copilul care strica boldurile mamei pentru a face carlige, iar maturile bunicii pentru pluta, ca mai apoi sa petreaca ore intregi la pescuit pe malul praului la  de langa casa? Mai crezi in copilul ce rupea odata pe luna acei tenesi cu crampoane din guma la fotbal, acelasi copil care construia in pamant orase, iar ca bani folosea frunze de malin?

Ma trezesc plictisit de mine, dezinteresat de capacitatile mele, nebierberit si cu un cos nesuferit exact in mijlocul fruntii si ma intreb: oare chiar mi-am pierdut orice speranta in mine? Stiu ca sunt puternic si pot, dar oare cand voi incerca sa pornesc la drum spre visele mele? Cand va veni clipa sa spun ca am facut ceva in viata asta si sa fiu multumit de mine. Ma ratacesc in continuare intre ganduri si planuri, vise, fapte. Ma ratacesc pentru ca nu am un punct de reper, nu stiu cand sa plec, pe unde sa o iau, cand sa ma opresc. Ma simt inca copilul de mai devreme, dar cu fericirea umbrita si dispret de sine.