Testament.

Ingropat in vise imi zmulg creierii in a-mi creea cai de iesire din subconstientul meu. Umplut pana peste cap de speranta, incerc a ma proclama personajul principal al vietii mele. Ma las in urma si plin de ura ma izbesc de peretii goi ai inimii mele, zdrobind amintiri ce candva ma duceau cu gandul la tine. Parasit de iubire, imi voi dezlega sufletul si il voi lasa sa zburde catre Pacific. Am auzit ca acest ocean ii va reda libertatea, curatandu-l de nepricopsirea faptelor mele. Imi voi alunga fiecare gand care imi povesteste de tine, sperand ca la un moment dat sa pari pentru mine, doar o persoana ce candva a trecut prin viata mea. Imi voi lega mainile si le voi biciui pana vor uita mangaierile tandre de pe coapse, caldura trupului tau in diminetile de iarna, sau forma sanilor tai. Imi voi blestema picioarele pana vor constientiza ca nu toate drumurile duc spre usa casei tale, chiar cu pretul de a uita pasii grabiti spre cautarea sarutului tau. Am sa-mi invat ochii sa orbeasca. Nu, nu pentru a nu te vedea, ci pentru a putea privi cu acuratete sufletul urmatoarei fete ce va vrea sa poposeasca in viata mea. Imi voi batjocori dorul ce venea intotdeauna cu lacrimi reci, acoperindu-mi obrazul uitat de sarutarile tale, ca mai apoi sa ajunga pe buzele crapate de adierea rasuflarii tale si il voi indruma spre cel ce te mangaie acum in vise.

Nu iti fa griji pentru mine, cu trupul spulberat si creierul cuprins de o ceata densa, ma voi reculege. Imi voi recupera fiecare parte lasata in persoanele pe care le-am iubit, iar intr-o buna zi imi voi recupera cunostiinta. Ma voi trezi din acest cosmar obositor si voi spera din nou in iubire, in umeri calzi, sau obraji rosii, in respiratiile fierbinti, sau sarutul de buna dimineata.

Mi-e dor de iubire, dar nu de oarecare, ci de cea care va avea puterea cu adevarat de a-mi reda viata.