În drumul acesta al meu de regenerare și conservare a sufletului și inimii mele, uit lucrurile de bază. Mă transform ușor într-un robot, un robot fricos care nu mai știe să relaționeze cu femeile, mai ales. Îmbrățișări stângace, ce dau impresia că sentimentul pe care-l poart nu este reciproc, un sărut rece sau o ținere de mână temătoare. E un cutremur prin vene, pe care nu-l pot controla îndeajuns de bine, încât să-mi scot tandrețea din mușchi. Sunt rigid, fiindcă mi-e teamă să mă comport ca vechiul eu. Nu mai știu să exteriorizez tot ce capul meu gândește, tot ce sufletul meu simte. Cuvintele îmi curg printre buze, însă vocea îmi e mută. Nu! Eu nu sunt așa. Nu te grăbi să mă judeci după o îmbrățișare, nu mă judeca după un sărut timid sau, pur și simplu, după o privire mai ciudată. Deși am vârsta pe care o am, în mine zace un copil abandonat, un copil ce-și caută fărâme de speranță și gust de iubire în fiecare cuvânt rostit, un copil care vrea să simtă din nou dragostea. Sunt înar...
Comentarii
Trimiteți un comentariu